Sfântul Dumitru în calendarul popular românesc: obiceiuri și semnificații regionale
În legendele și povestirile populare, despre Sf. Dumitru, numit Sân-Medru sau Sumedru, se povestește că ar fi fost cioban. Împreună cu Sângiorz (Sf. Gheorghe), este chezaș al timpului: poartă cheile dăruite de Dumnezeu la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din ușile vremii și să se joace cu vremea cum îi place. Sf. Gheorghe este capul primăverii, cel ce face să înverzească întreaga natură și semințele să rodească, iar Sân-Medru este sfârșitul toamnei și deci culegătorul și strângătorul tuturor roadelor; unul stă la capătul primăverii și, când aude orăcăit de broaște, întinde mâna și ia cheile, date de Dumnezeu, din mâna lui Sân-Medru, închide iarna cu o cheie și cu cealaltă dă drumul la primăvară.
1. Sâmedru – hotarul dintre vara și iarna pastorală
În calendarul popular, Sfântul Dumitru, numit și Sâmedru, Sân-Medru sau Sumedru, este unul dintre marile praguri ale anului tradițional. Dacă Sfântul Gheorghe, la 23 aprilie, deschide vara pastorală, Sfântul Dumitru încheie acest ciclu și marchează începutul iernii pastorale. Această împărțire este documentată de Institutul Național al Patrimoniului și de CIMEC. În legendele și povestirile populare, despre Sf. Dumitru, numit Sân-Medru sau Sumedru, se povestește că ar fi fost cioban. Împreună cu Sângiorz (Sf. Gheorghe), este chezaș al timpului: poartă cheile dăruite de Dumnezeu la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din ușile vremii și să se joace cu vremea cum îi place. Sf. Gheorghe este capul primăverii, cel ce face să înverzească întreaga natură și semințele să rodească, iar Sân-Medru este sfârșitul toamnei și deci culegătorul și strângătorul tuturor roadelor; unul stă la capătul primăverii și, când aude orăcăit de broaște, întinde mâna și ia cheile, date de Dumnezeu, din mâna lui Sân-Medru, închide iarna cu o cheie și cu cealaltă dă drumul la primăvară.
Pentru comunitățile de păstori, data avea o însemnătate practică. Turmele coborau de la munte, se încheiau înțelegerile dintre ciobani și proprietarii oilor, se împărțeau produsele și se făceau socotelile pentru munca depusă în timpul verii. De aici vine și numele de „Ziua Soroacelor”: termenul soroace desemna datele stabilite pentru încheierea unor înțelegeri și plata datoriilor. Sărbătoarea avea, așadar, atât o dimensiune spirituală, cât și una economică și comunitară.
2. Muntenia și Argeșul – Focul lui Sumedru
Una dintre cele mai cunoscute manifestări tradiționale legate de această sărbătoare este Focul lui Sumedru, aprins în ajun, în seara de 25 octombrie. Obiceiul este documentat mai ales în Argeș și Muscel, în localități precum Mioveni, Topoloveni, Câmpulung și Mărăcineni. Este întâlnit și în alte comunități din Muntenia și în unele zone învecinate, însă nu reprezintă un obicei uniform practicat în toată țara. În jurul focului se adună oamenii satului, se strigă, se cântă și se împart copiilor mere, nuci, covrigi și alte daruri. În unele locuri, tinerii sar peste flăcări, gest căruia i se atribuie, în credința populară, puterea de a aduce sănătate și noroc. Din perspectivă etnologică, focul poate fi interpretat ca un ritual de trecere: el marchează sfârșitul ciclului vegetal și apropierea iernii. În credințele consemnate în Argeș, focului i se atribuie și roluri de purificare, protecție și fertilitate. Uneori, cenușa era dusă în livezi sau grădini, în speranța unor recolte bogate. Este important de precizat că explicațiile privind originile foarte vechi ale acestui obicei diferă între autori. Interpretarea sa ca ritual al morții și renașterii naturii aparține lecturii etnologice a simbolurilor, nu unei origini istorice demonstrate fără echivoc.
3. Oltenia – semnele iernii și înțelepciunea păstorilor
În tradițiile consemnate în Oltenia, Sfântul Dumitru este asociat cu venirea frigului și cu observațiile prin care oamenii încercau să prevadă cum va fi iarna. Radio România Oltenia-Craiova consemnează credințe pastorale potrivit cărora ciobanii urmăreau comportamentul oilor pentru a prevesti vremea din lunile următoare. Un exemplu este așezarea cojocului în mijlocul turmei și observarea oilor care se culcă pe el; culoarea animalului era interpretată simbolic ca semn al unei ierni mai blânde sau mai aspre. Acestea sunt credințe populare și semne meteorologice tradiționale, nu metode științifice de prognoză. Ele ne arată însă cât de mult depindea viața gospodăriei de vreme și câtă atenție acordau oamenii comportamentului animalelor.
4. Transilvania – pregătirea gospodăriei pentru iarnă
În Transilvania, ca și în alte regiuni rurale, pragul de la sfârșitul lunii octombrie era legat de încheierea muncilor agricole și de pregătirea pentru sezonul rece. Calendarul pastoral documentat de CIMEC arată că sărbătorile de toamnă făceau parte dintr-un sistem mai larg de organizare a muncii și a vieții comunitare. În această perioadă, gospodarii se îngrijeau de proviziile de iarnă, pregăteau lemnele, verificau adăposturile animalelor și încheiau socotelile cu cei care lucraseră peste vară. Pusul verzei la murat, pregătirea cămării și conservarea roadelor aparțin acestei logici a gospodăriei de toamnă. Totuși, trebuie făcută o distincție: nu există temei pentru a spune că toate gospodăriile din Transilvania puneau varza la murat exact de Sfântul Dumitru. Este o practică răspândită în multe locuri, cu diferențe dictate de climă, soiuri și obiceiurile familiei. Din punct de vedere etnologic, ceea ce unește aceste activități este grija pentru continuitatea gospodăriei: roadele verii trebuiau transformate în hrană pentru iarnă.
5. Moldova și celelalte regiuni – o sărbătoare comună, practici diferite
Ziua de 26 octombrie, poartă, în zona Bacăului, și numele de „Năpustirea berbecilor”, „Nunta arieților”, „Nunta oilor” sau „Răscol”, aceste denumiri indicând momentul în care ciobanii coborau cu oile din munte, alegeau oile, și încheiau socotelile cu stăpânii. Încheierea sezonului pastoral era un prilej de petrecere și veselie. În Moldova, Dobrogea, Banat și în alte zone ale țării, Sfântul Dumitru este prăznuit religios, iar în comunitățile rurale pot exista credințe despre vreme, animale și pregătirile de iarnă. Cu toate acestea, sursele consultate nu permit atribuirea unui singur ritual distinct fiecărei regiuni. Această precizare este importantă: tradiția românească nu a fost niciodată complet uniformă. Un obicei foarte puternic într-o vale din Argeș poate lipsi dintr-un sat transilvănean, fără ca unul dintre locuri să fie mai puțin românesc sau mai puțin atașat de sărbătoare.
6. Moșii de toamnă și pomenirea celor adormiți
Institutul Național al Patrimoniului consemnează că, în ajunul lui Sâmedru, în anumite tradiții populare se țin Moșii de Toamnă. În cultura tradițională, termenul moși îi desemnează pe strămoși și, prin extensie, zilele și rânduielile de pomenire a celor trecuți la cele veșnice. În această perioadă, pomenirea morților și împărțirea de daruri capătă sensul unei legături între generații. Familia își amintește de cei plecați, iar gestul de a oferi hrană sau milostenie exprimă solidaritatea comunității și datoria față de cei adormiți. Este bine să nu confundăm toate aceste practici cu o singură rânduială bisericească obligatorie: datinile locale, pomenirile și sâmbetele consacrate celor adormiți pot avea date și forme diferite.
Surse:
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Editura Paideia, București, 2001;
Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, Bucureşti, 1910;
Ion Ghinoiu, Mitologie română: dicţionar, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013;
Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, Tipo Moldova, 2016;
Evseev lvan, Dicționar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1997;
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, 1998;
Ion Ghinoiu, Zile și mituri. Enciclopedie a sărbătorilor, ritualurilor, fiinţelor fabuloase, eroilor şi miturilor, din panteonul popular românesc, Editura Univers Enciclopedic, 2018;
Narcisa Știucă, Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri şi desluşiri, Editura „ASTRA Museum”, 2014.
