Calendar popular - Brumărel, luna în care satul românesc își strângea rosturile pentru iarnă

Se spune că fiecare lună are chipul ei. Dacă septembrie vine cu rodul în brațe, cu livezi pline și hambare care se umplu, octombrie vine cu grijă și rânduială. Este luna în care omul satului privește spre iarnă și începe să se pregătească pentru ea. Diminețile sunt mai reci, frunzele foșnesc sub pași, iar peste câmpuri se așază, tot mai des, bruma. De aici și vechiul nume al lunii: Brumărel, sau Brumarul Mic. Un nume simplu, dar care spune o poveste întreagă când bruma vestea apropierea iernii. Pentru oamenii de altădată, natura era un calendar viu. Nu trebuia să privească o filă pentru a ști că se schimbă anotimpul. Era suficient să vadă iarba albă dimineața, să simtă frigul în aer sau să observe că ziua se scurtează. Bruma era unul dintre aceste semne. Când începea să se așeze peste grădini și ogoare, gospodarul știa că nu mai este vreme de zăbavă. Se strângeau ultimele roade, se puneau proviziile la adăpost, se pregăteau lemnele, se rânduiau cele trebuincioase pentru iarnă. Anul se muta încet din câmp spre casă. Și poate că aceasta este cea mai frumoasă imagine a lui Brumărel: natura începe să tacă, iar gospodăria începe să vorbească.

Vara lui Mioi – când toamna mai zâmbea o dată

Dar Brumărel nu venea întotdeauna cu frig. Uneori, după primele dimineți reci, soarele își întindea din nou razele peste sat și dăruia câteva zile blânde. Era ceea ce tradiția populară numea Vara lui Mioi. Parcă toamna se răzgândea pentru o clipă. Mai era timp pentru o muncă rămasă neterminată, pentru ultimele roade culese, pentru lemnele care trebuiau adunate și pentru gospodăria care trebuia pusă la punct. Pentru omul satului, câteva zile de soare în plus erau un dar. Nu se risipea nicio zi bună. Era vremea în care fiecare ceas avea rost.

Când turmele își schimbau drumul - 14 octombrie Sfânta Paraschiva sau Vinerea Mare

Octombrie era important și pentru lumea păstorească. În jurul zilei de 14 octombrie, tradiția păstrează Nunta Oilor sau Nunta Areților, un reper legat de ciclul de reproducere al turmelor. Pentru cioban, anul nu se măsura doar în luni, ci și în drumurile turmei, în urcușul și coborâșul oilor, în anotimpuri și în rostul fiecărei sărbători. Turma avea calendarul ei ce trebuia respectat cu strictețe. Iar când toamna se adâncea, se apropia vremea întoarcerii, a socotelilor și a pregătirii pentru iarnă. De aceea, multe dintre sărbătorile de toamnă ale românilor nu pot fi despărțite de vechea lume pastorală. În ele se află grija pentru animale, pentru gospodărie și pentru anul care urma să vină.

Lucinul – ziua în care trebuia „închisă” gura lupului

Pe 18 octombrie venea Lucinul, o zi mai puțin cunoscută astăzi, dar importantă în vechiul calendar popular. Era o zi legată de apărarea turmelor împotriva lupilor. În unele zone, oamenii încleștau dinții pieptenilor cu care se lucra lâna. Gestul avea o puternică semnificație simbolică: dacă pieptenele rămânea închis, și gura lupului trebuia să rămână închisă. Pentru omul modern, poate părea o credință desprinsă dintr-o altă lume. Pentru păstorul care își ducea turma pe lângă păduri, lupul era însă o primejdie adevărată.Și tocmai de aceea lupul apare atât de des în tradițiile românești. Nu era doar fiara pădurii, ci o prezență cu care omul satului trebuia să știe cum să trăiască. Omul în cunoașterea sa învăța să trăiască și să se adapteze vieții, convins de rolul său.

Focul lui Sumedru – când dealurile se aprindeau.

Poate cea mai frumoasă imagine a lui Brumărel rămâne însă Focul lui Sumedru sau Sân- Medru. În ajun de Sân-Medru, în seara de 25 spre 26 octombrie, în multe sate se aprindeau focuri mari pe dealuri sau la marginea așezărilor. Când se lăsa întunericul, flăcările puteau fi văzute de departe. Oamenii se adunau în jurul lor. Tinerii săreau peste foc, copiii primeau mere, nuci și covrigi, iar în unele locuri tăciunii erau duși în livezi, cu credința că pomii vor rodi mai bine anul următor.Dealurile luminate de focuri, glasurile oamenilor adunate laolaltă, copiii alergând prin întuneric și, peste toate, cerul rece de octombrie. Focul lui Sumedru nu era doar foc. Era un semn ci era un hotar între două lumi. Vara pastorală se încheia, iar iarna începea să-și facă loc.

Sfântul Dumitru, Sumedru sau Sân-Medru – când anul pastoral își închidea porțile

Pe 26 octombrie, de Sân-Medru, se încheia unul dintre marile cicluri ale anului pastoral. Dacă Sângiorzul, în primăvară, deschidea sezonul păstoritului, Sân-Medru îl închidea. Se făceau socoteli, se încheiau înțelegeri, se pregăteau turmele pentru iernat.În vechea rânduială, anul pastoral era împărțit între aceste două mari sărbători: de la Sângiorz până la Sân-Medru era vara pastorală, iar de la Sân-Medru până la următorul Sângiorz – iarna pastorală.Așadar, pentru omul satului, octombrie era un adevărat prag al anului. Pragul dintre vara și iarna pastorală. Un prag peste care trebuia trecut cu gospodăria pregătită și cu toate cele rânduite.