Ciurcui Francis Alexandru - Șandor Bătrânul din Soporu de Câmpie - biografie povestită de Covaci Alexandru, nepotul său

Ciurcui Francis Alexandru Șandor Bătrânul s-a născut la data de 2 februarie 1920 în Soporul de Câmpie, județul Cluj, și a trecut în neființă într-o zi friguroasă de iarnă a anului 1999, lăsând în urmă o istorie de viață cutremurătoare, marcată de război, rânduieli de familie purtate cu demnitate și o moștenire culturală salvată pentru eternitate. Rădăcinile muzicale și genetice ale familiei sale se aflau în Idrifaia, comuna Suplac din județul Mureș, loc de unde au venit părinții străbunicului meu, care formau la rândul lor o veche familie de muzicanți.

Din acest neam plin de har s-a născut străbunicul meu, Ludovic Loica, cel mai bun contrabasist și bracist din Câmpia Transilvaniei, la vremea lui. Străbunicul Loica a fost cel care i-a pus pentru prima dată vioara în mână bunicului meu, dând mai departe darul primit de la părinții săi. Ulterior, familia s-a mutat în comuna Frata din județul Cluj. Pe lângă darul nativ al cântecului, aceștia se ocupau cu o muncă fizică extrem de grea: fabricarea cărămizilor din lut uscat la soare, numite văioage, și a cărămizilor țigănești arse. Bunicul însuși a moștenit această îndeletnicire, trudind din greu în agricultură și la făcut cărămizi în Frata, alături de neamul lui atunci când nu avea angajamente muzicale, deși mai târziu s-au mutat definitiv în Soporul de Câmpie și el s-a dedicat exclusiv meseriei sale de bază, cea de primaș și muzicant.Înainte de expedierea pe front și a deveni renumitul primaș al Tarafului din Soporul de Câmpie, viața bunicului a fost călită de jertfa unui veteran din Cel de-al Doilea Război Mondial.

A fost încorporat la data de 2 februarie 1942, la Beiuș, județul Bihor, în cadrul Divizionului 1 Munte. Ca vânător de munte, a luptat în prima linie pe fronturi de o cruzime extremă în Caucaz, Peninsula Crimeea, Ungaria și până în Cehoslovacia (în Munții Tatra), unde a fost rănit. În ciuda foametei, a gloanțelor și a gerului năpraznic, el a purtat mereu cu el credința și vioara sa, cu al cărei sunet își alina și își înveselea camarazii de arme direct în tranșee. Era recunoscut printre ostași pentru mândria și harul său, bunicul scriind mai târziu cu dor în suflet: „În toată Transilvania nimeni nu știe să cânte mai bine ca mine la vioară, marșul Vânătorilor de Munte! Aș dori să cunosc un solist vocal pe care să îl acompaniez, să vărsăm o lacrimă împreună pentru toți eroii patriei: Eu sunt vânător de munte”.

A supraviețuit urgiei frontului și s-a întors pe pământul natal, însă acele traume profunde s-au transformat în sensibilitatea doinelor sale, pe care arcușul le scotea din strune cu o durere arhaică ce mișca sufletul oricui. Viața personală a bunicului a fost marcată de pierderi dureroase, fiind căsătorit de trei ori. Prima sa soție a fost Cati, care a decedat de tânără. Din această uniune s-a născut primul său fiu, botezat Șandorică. După moartea timpurie a lui Cati, bunicul s-a recăsătorit cu a doua nevastă, Margareta. Din această a doua căsnicie s-au născut două fete și un băiat care erau: Margareta, Mariscuța și Ciurcui Alexandru Șandorica. Fiica cea mare și primul copil din această căsnicie a fost mătușa mea Margareta, numită așa chiar după mama ei. Celălalt copil a fost mătușa Maria, numită oficial după mama bunicului meu, pe care o chema tot Maria, dar în casă și în familie i se spunea cu drag Marișcuța. În această perioadă, primul fiu, Șandorică cel mare, era încă în viață, crescând mare în bătătură, iar mătușile mele au apucat să îl cunoască personal și foarte bine, amintindu-și cum i se adresau cu acel apelativ respectos, plin de stimă, așa cum se obișnuia pe vremuri în satele din Ardeal față de frații mai mari - (Bădiuc)

Tot în acea perioadă au luptat alte tragedii mari. Mai întâi, primul fiu s-a stins din viață în mod tragic la vârsta de aproximativ 17 ani; după un meci de fotbal în sat, băiatul s-a îmbolnăvit accidental din cauză că s-a spălat pe cap cu apă rece, fapt care i-a provocat o aprindere de creier fulgerătoare ce i-a adus sfârșitul, lăsând o rană adâncă în familie. La scurt timp după aceea, a murit și a doua soție, Margareta, imediat după naștere. Bunicul a rămas din nou singur, având de data aceasta cele două fetițe foarte mici din a doua căsnicie – Margareta de vreo 5 ani și Marișcuța de aproximativ 4 ani – alături de un prunc de doar câteva luni. Acest prunc, al doilea fiu al bunicului, a primit tot numele de Alexandru Ciurcui pentru a purta numele mai departe după fratele său mai mare care se stinsese, fiind cel care avea să devină mai târziu „Șandorică Tânărul”. Rămas singur cu trei copii mici, cu gospodăria pe cap și cu angajamente luate la nunți și la muncă, bunicul trebuia să plece să câștige pâinea familiei, așa că a fost nevoit să se recăsătorească repede pentru a aduce o femeie și o mamă în casă. Atunci a intrat în viața lui bunica Anica, ultima sa soție, alături de care avea să îmbătrânească și să clădească o familie frumoasă și respectată. Bunica a fost cu adevărat femeia din spatele reușitei întregii cariere a bunicului și a stabilității căsniciei în viața lor. Când s-au luat, micul Șandorică avea în jur de 6-8 luni, iar bunica Anica avea, la rândul ei, dintr-o căsnicie anterioară eșuată, o fetiță pe nume Juchi Anica, căreia în familie îi spuneam Anicuța. Aceasta era de o seamă cu unchiul Șandorica.Datorită acestui fapt, într-un gest de o imensă noblețe, bunica Anica l-a pus pe micul Alexandru la sân și l-a alăptat în paralel cu propria ei fetiță, cu Anicuța, salvându-i viața. Ulterior, din căsnicia bunicului Șandor Bătrânul cu bunica Anica s-au născut încă trei copii: mama mea, Adela, alături de frații ei, Nonu și Tănase(a decedat și el fiind bolnav la vîrsta de 14 ani ,el sa născut bolnav, cu handicap)

Având liniștea, sprijinul și rânduiala caldă aduse în cămin de bunica Anica, bunicul a fost un om de o omenie rară, ghidat după vorba lui de bază: „Să fii om e lucru mare, să fii domn e o întâmplare”. Rigoarea pe care a lăsat-o în casă a asigurat transmiterea curată a tradiției. El i-a pus prima vioară în mână celui de-al doilea fiu al său, Alexandru Ciurcui (Șandorică Tânărul), îndrumându-l spre o carieră excepțională. Această muzică a fost dusă mai departe cu mândrie de unchiul meu, Alexandru, alături de fratele său din a treia căsnicie, unchiul meu Ciurcui Romulus Nonu. Valoarea repertoriului lor a fost recunoscută oficial, piesele lor originale fiind înregistrate în direct și difuzate pe undele Radio Cluj în acompaniamentul tarafului condus de vestitul Șandor din Soporu de Câmpie. Această moștenire a cucerit mapamondul când urmașii săi au reprezentat România la Festivalul Smithsonian din Washington în anul 1990, în Anglia, Cehia și Ungaria, culminând cu primirea titlului de Tezaur Uman Viu al României în anul 2014.