Elogiu femeii ardelene de odinioară – gustul copilăriei și povestea unei lumi așezate

Când ne întoarcem cu gândul la satul ardelenesc de odinioară, ne vin în minte ulițele liniștite, ogrăzile îngrijite, fumul subțire care se ridica din hornuri și, mai ales, mirosul acela de pâine proaspătă, care parcă îmbrățișa toată gospodăria. Era o lume în care fiecare lucru își avea rostul său, fiecare anotimp venea cu muncile și bucuriile lui, iar femeia satului era sufletul nevăzut care le ținea pe toate laolaltă. Mamele, bunicile și surorile noastre munceau de dimineața până seara, fără să socotească orele și fără să aștepte prea multe mulțumiri. Aveau grijă de copii, de casă, de animale, de grădină și de pământ, dar și de hrana familiei, de hainele tuturor și de zestrea gospodăriei. Într-o vreme în care nimic nu venea de-a gata, femeia știa să transforme munca mâinilor sale în lucruri trainice și frumoase. Ca să fii „în rând cu lumea”, cum spuneau bătrânele noastre, trebuia să ai casa îngrijită, hainele curate, masa pregătită și toate cele ale gospodăriei puse la locul lor. Iar pentru asta era nevoie de multă pricepere, răbdare și putere de muncă. Cânepa se semăna în grădină, lâna se spăla și se pregătea, firele se torceau, pânza se țesea, iar apoi urma lucrul migălos al croiului și al cusutului. Din mâinile femeilor ieșeau cămăși, țesături, așternuturi și tot ceea ce era nevoie într-o casă. Astăzi, multe dintre aceste îndeletniciri au rămas doar în amintirea celor care le-au cunoscut. Pe atunci însă, ele făceau parte din viața obișnuită, iar femeia le împlinea adesea printre alte zeci de treburi, fără să se plângă că ziua este prea scurtă. Dar dacă este ceva ce ne trezește tuturor amintiri duioase, apoi aceea este bucătăria de acasă. Acolo se adunau mirosurile copilăriei, acolo se învârtea gospodina între oale, blide și cuptor, iar din lucruri simple se nășteau bucate pe care nici cele mai alese mese de astăzi nu le pot înlocui în amintirea noastră.

Tocana, mămăliga și gustul adevărat al satului

În satele Câmpiei Transilvaniei, bucătăria avea rânduiala ei, legată de anotimpuri, de sărbători și de ceea ce oferea gospodăria. Vara era vremea tocanei de pui, cu pătrunjel proaspăt, aromat și verde. De Paști, se pregătea tocana de miel, iar toamna, când se apropia vremea rece, gospodinele puneau la foc tocana de oaie, cu multă ceapă, rumenită încet, până când carnea devenea fragedă și sosul căpăta un gust bogat. Iarna venea rândul tocanei de porc cu cârnați, o mâncare sățioasă, potrivită pentru zilele reci și pentru oamenii care aveau de lucru de dimineața până seara. Se mai gătea tocană de rață, de găină, de cocoș, de iepure, iar mai rar, când era cu putință, de vițel. Gospodinele pregăteau și tocane de ciuperci, mai ales de gălbiori, ori de bureți, atât de gustoase, încât parcă aveau în ele ceva din savoarea cărnii. Toate se puneau pe masă alături de mămăligă. Nu era nevoie de farfurii sofisticate și nici de multe podoabe. O mămăligă bine făcută, o tocană pregătită cu răbdare și o lingură de lemn erau de ajuns pentru o masă de care îți amintești o viață întreagă. Și poate că tocmai aceasta era taina bucătăriei de odinioară: nu belșugul cu orice preț, ci gustul dat de ingrediente bune, de priceperea gospodinei și de timpul pe care aceasta îl petrecea lângă foc. Un lucru interesant, pe care îl amintește Vasile Lechințan, este răspândirea unor denumiri românești de mâncăruri în graiurile maghiare și secuiești din Transilvania. Tocana, balmoșul, urda, plăcinta, brânza și jintița sunt cuvinte care vorbesc și despre întâlnirile îndelungate dintre comunitățile ce au trăit pe aceste meleaguri. În bucătărie, ca și în viața de zi cu zi, oamenii au împărtășit rețete, obiceiuri și cuvinte, iar mesele lor au păstrat urmele unei conviețuiri de multe generații.

Când se deschidea cuptorul, toată ograda mirosea a pâine

Dintre toate amintirile unei gospodării ardelenești, puține sunt atât de vii precum aceea a pâinii coapte în cuptorul casei. În zilele de lucru, când mama se apuca de frământat, întreaga gospodărie intra parcă într-o altă rânduială. Se pregătea aluatul, se frământa cu putere în covata de lemn, apoi pâinile se așezau pe o tablă mare, curată, păstrată anume pentru asemenea treburi. Fiecare mișcare era cunoscută, fiecare unealtă își avea locul ei, iar gospodina lucra cu siguranța omului care repetase aceeași îndeletnicire de sute de ori. Când se deschidea cuptorul și ieșeau pâinile rumene, cu coaja frumos crăpată, mirosul se răspândea prin ogradă și parcă îi chema pe toți ai casei. Alături de pâine se făcea mălai, atât de bun când era încă fierbinte și se mânca alături de lapte acru. Apoi veneau palanețele, cu umpluturi după gustul și posibilitățile gospodăriei: cu brânză, urdă, varză, ceapă ori prune. Erau bucate simple, dar fiecare avea personalitatea lui, iar gustul se schimba odată cu anotimpul și cu roadele grădinii. De sărbătorile mari, mai ales de Paști, de Rusalii și de Crăciun, cuptorul primea și cozonacii. Atunci mirosul lor dulce se amesteca cu aroma pâinii și cu forfota pregătirilor, iar casa căpăta acea căldură aparte pe care o simțeai numai în preajma marilor sărbători. De Crăciun se coceau și covrigi pentru copiii care veneau la colindat. Ce bucurie era să primești un covrig făcut în casă! Mai târziu, copiii au început să primească și mere, nuci, bomboane ori bănuți. Dar pentru cei care au prins vremea aceea, un măr sănătos, crescut în livada satului și cu parfumul lui adevărat, putea fi o bucurie de neuitat.

Bunătățile care făceau sărbătoarea

În satul de altădată, marile sărbători nu se măsurau în daruri scumpe, ci în pregătirea mesei, în mirosul bucatelor și în bucuria de a-i avea pe toți ai casei împreună. De Paști se pregătea drobul de miel, se frigea carnea și se cocea pasca, așa cum se făcea în multe gospodării din zona Câmpiei Transilvaniei: un aluat acoperit cu un strat generos de brânză de oaie, rumenit frumos în cuptor. Fiecare casă avea însă micile sale deosebiri, iar gospodinele își păstrau cu grijă propriile rânduieli. De Crăciun, mesele se umpleau cu „găluște”, cum li se spunea la noi sarmalelor. Se pregăteau cârnați, călbaș, friptură de porc, răcituri și tot felul de bunătăți. Tăiatul porcului era o muncă întreagă, care începea dimineața și se putea întinde până seara. Nimic nu se pierdea, iar fiecare parte își găsea rostul. Carnea trebuia păstrată pentru lunile reci, când nu existau frigidere și nici posibilitatea de a cumpăra zilnic cele necesare. Unele preparate se afumau, altele se păstrau în untură, în borcane mari. În anumite gospodării se folosea și „pcișca”, un preparat tradițional în care carnea era conservată într-un stomac de porc, cusut și păstrat la afumat în pod. Așa se păstrau bucatele pentru mai târziu, cu metode deprinse de la părinți și bunici. Era o știință a gospodăriei, transmisă fără manuale, prin privit, încercat și învățat de la cei mai pricepuți. Și ce bună era apoi o bucată de carne păstrată în untură, încălzită într-o tigaie, alături de mămăligă caldă! Astăzi putem avea aproape orice, în orice anotimp, dar gusturile acelea poartă cu ele și o parte din viața oamenilor care le-au pregătit.

„Hurezi”, „plăcinte” și „scoruşele” – cuvinte cu gust de acasă

Bucătăria fiecărui ținut are nu numai rețetele ei, ci și un grai al ei. Iar în Câmpia Transilvaniei, multe dintre denumirile mâncărurilor păstrează o frumusețe aparte, fiind legate de amintiri și de felul în care vorbeau oamenii locului. „Hurezilor”, de pildă, li se spunea tăiețeilor de casă tăiați mărunt, în formă pătrată. Mama întindea aluatul cu făcălețul pe o tablă de lemn curată, îl lăsa să se usuce, apoi îl împăturea și îl tăia cu grijă. Hurezii se puteau pregăti cu carne de găină ori se puteau folosi în alte mâncăruri, după obiceiul casei. Tot din această lume a gusturilor simple veneau și „plăcintele”, care în unele gospodării erau, de fapt, clătite. Vara se umpleau cu brânză și mărar proaspăt ori cu urdă și mărar, iar pentru cei care iubeau dulcele se pregăteau cu dulceață. Apoi erau „scoruşele”, care nu trebuie confundate cu fructele de pădure ce poartă un nume asemănător. Erau preparate din aluat, dospit sau nedospit, cu lapte ori smântână și zahăr. Aluatul se întindea, se tăia în romburi, se răsucea și se prăjea în untură sau ulei, până când devenea rumen și apetisant. Cine le-a gustat în copilărie își amintește, poate, că erau bune abia scoase din tigaie, când încă erau calde și pudrate cu zahăr. Nu aveau nevoie de nume sofisticate și nici de prezentări pretențioase. Erau bunătăți ale casei, făcute cu dragoste și împărțite cu cei dragi. Și câte alte bucate nu se pregăteau! Gomboațe cu prune, pancove rumene, balmoș, jânchiță, mămăligă topșită cu brânză și jumări, tăieței cu lapte, tăieței cu nucă, fasole frecată, varză călită cu cârnați, supă de varză cu mărar, cartofi fripți, ghiveci de legume și ciorbe din roadele grădinii. Unele dintre aceste mâncăruri erau socotite cândva hrana obișnuită a omului simplu. Astăzi însă, multe au ajuns delicatese căutate tocmai pentru că păstrează gustul unei bucătării firești, legate de anotimpuri și de produsele gospodăriei.

Când foamea nu avea răbdare

Nu toate mesele cereau ore întregi de pregătire. Femeia satului avea prea multe de făcut ca să petreacă fiecare zi numai lângă sobă. Când lucrul era mult și foamea nu mai putea aștepta, se făcea repede o mămăligă, se punea pe masă pâine și „papă” – adică omletă ori papară cu ouă și slănină prăjită. Alături se servea varză murată sau moare de varză, iar masa era gata. Mai erau mămăliga cu brânză de oaie, cu lapte, cu smântână ori cu ouă fierte. Uneori se pregătea o mâncare atât de simplă, încât astăzi am numi-o poate improvizație, dar care atunci sătura o familie întreagă. În asemenea mese se ascunde o lecție pe care am uitat-o, poate, în graba vremurilor moderne: gospodina știa să facă din ceea ce avea la îndemână o hrană bună, fără risipă și fără pretenții. Iar când te așezai la masă după o zi de muncă, mâncarea simplă avea gustul acela de care îți era dor.

Femeia care făcea din gospodărie o lume întreagă

Dacă ne gândim mai bine, nu mâncărurile în sine sunt singurele care ne emoționează atunci când ne întoarcem la bucătăria copilăriei. Ne lipsesc și mâinile care le pregăteau, glasurile care ne chemau la masă și micile întâmplări din jurul lor. Ne amintim de mamele care se trezeau înaintea tuturor, de bunicile care știau din ochi câtă făină trebuie pusă în covată, de femeile care puteau pregăti masa pentru o familie numeroasă și, în același timp, să se gândească la animale, la grădină, la rufe și la toate celelalte treburi ale gospodăriei. În amintirea lui Vasile Lechințan, mâncărurile pregătite de mama sa capătă și mai multă lumină prin prezența femeilor din sat care îi ofereau, din când în când, câte o bunătate făcută în casă. Lelea Anuță, lelea Palagie, lelea Floare și celelalte vecine rămân în această poveste ca niște chipuri dragi ale unei lumi în care vecinătatea însemna apropiere, grijă și generozitate. Câteodată, aceeași mâncare parcă era mai gustoasă atunci când venea din mâinile altei gospodine. Nu pentru că mama n-ar fi știut s-o facă la fel de bine, ci pentru că fiecare femeie avea îndemânarea, măsura și taina ei. Iar copilul care primea o farfurie cu ceva bun simțea, poate fără să știe, că satul întreg era o familie mai mare.

Să nu lăsăm uitarea să ne fure gustul copilăriei

Lumea satului de odinioară s-a schimbat. Multe dintre muncile care odinioară ocupau zile întregi au dispărut, iar bucătăriile de astăzi sunt mai bine utilate și mai ușor de folosit. Avem frigidere, congelatoare, mașini de frământat, cuptoare moderne și magazine în care găsim produse din toate anotimpurile. Dar, odată cu toate aceste înlesniri, riscăm să pierdem și o parte din poveștile care dădeau sens vieții de altădată. De aceea, merită să ne amintim de femeile care au ținut gospodăriile ardelenești în picioare. Să le pomenim cu drag pe mamele, bunicile și surorile noastre, care au știut să transforme o mână de făină, câteva ouă, o bucată de brânză și roadele grădinii în bucurii pentru toată familia. Ele nu vorbeau despre patrimoniu gastronomic și nici despre rețete tradiționale. Pentru ele, era pur și simplu viața de fiecare zi. Frământau pâinea, puneau tocana la foc, pregăteau sarmalele, întindeau aluatul și așezau masa, fiindcă așa trebuia să fie o casă în care oamenii trăiau împreună. Abia mai târziu am înțeles câtă știință, câtă muncă și câtă dragoste încăpeau în toate aceste gesturi. Iar astăzi, când ne amintim de ele, nu ne întoarcem numai la gustul unei tocane de pui, la mirosul cozonacilor ori la pâinea rumenă scoasă din cuptor. Ne întoarcem la oamenii care ne-au crescut, la vocile care ne-au însoțit copilăria și la acea lume în care, oricât de mult ar fi avut de lucru, femeile găseau vreme să pună pe masă ceva bun pentru ai lor. Lor le datorăm nu doar gustul copilăriei, ci și o parte din felul în care am învățat să fim oameni.

Cinste și recunoștință femeilor ardelene de odinioară, acestor mâini harnice care au frământat pâinea, au țesut pânza, au crescut copiii și au păstrat vie, prin fiecare zi de muncă, frumusețea unei lumi întregi.