Amintiri din copilărie: La cules de cucuruzi
Când eram mici, de doar 4-6 ani, părinții ne luam la culesul porumbului doar pe considerentul că eram prea mici să rămânem acasă și asta doar dacă vremea era destul de prietenoasă. Culesul putea începe la finele lui septembrie și până la începerea postului trebuia musai să terminăm și de tăiat tuleii și de eliberat cucuruzaștina. Copii fiind, părinții ne puneau într-un pop de tulei să nu ne ploaie sau să nu stăm în frig, însă în acel pop de tulei nu eram singuri, ci ne țineau companie șoriceii care nu erau deloc puțini.
Când am mai crescut de puteam culege, eram deja puși în postată, cu fața usturând de zgârieturile frunzelor de cucuruz care se uscau și care îți produceau o stare aparte. Acumulai pe față tot poiul și praful tăciunii, însă la prânz venea momentul așteptat al mâncării.
Culesul îmi aduce aminte mereu de ardeiul gogoșar, ceapa, cașul de vacă sau brânza de oaie și nelipsita slănină. Rareori era și altceva. Întindeam câteva dintre hainele noastre pe pământ și apoi pe hârtia cu care erau împachetate alimentele, ne desfășuram ca la un prânz domnesc. Cu bucate bune și mâini pline de colb, ce lăsau semne colorate pe bucățile de caș, cu insecte gata să fie înghițite în goana lor de a împărți cu noi prânzul. Se mai întâmpla, daca straița nu era bine închisă sau pusă bine, ca hrana noastră să fie deja mâncată de vreun câine aflat în vizită de lucru.
Seara ne întorceam istoviți, cu arsuri de la zgârieturile de pe față date de frunzele cucuruzului și de cele mai multe ori găseam o locuință rece, în care trebuia să facem foc... dar mai era energie și pentru asta? Ne băgam în așternuturi, cu plapumă trasă peste cap și așteptam să ne încălzim...
Gândiți-vă cum ar fi dacă copiii din ziua de astăzi ar fi făcut la fel? Sfârșitul lumii ar părea o glumă!
