Vorba dobrogeanului – Cuvinte cu parfum de Dunăre și Mare.

În această călătorie prin lumea folclorului dobrogean descoperim că unele cuvinte din cântecele bătrânești par astăzi neobișnuite, dar odinioară făceau parte din viața de fiecare zi. Sunt vorbe care ne vorbesc despre pescari, corăbieri, haiduci, negustori, oșteni și despre oamenii care au trăit pe aceste meleaguri. Un reper documentar deosebit de important este volumul „Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea”, publicat în 1928 de Apostol D. Culea. Autorul dedică un capitol vechilor cântece dobrogene, arătând cum baladele și colindele păstrează amintirea unor vremuri, a unor oameni și a unor întâmplări istorice. Unele dintre versurile reproduse în carte au fost culese de Teodor Burada în călătoriile sale prin Dobrogea, în anii 1879–1880.

Să deschidem, așadar, lada cu vorbe a dobrogeanului!

ȘAICĂ – barca pescarului de pe Dunăre

Într-un vechi cântec cules de Apostol D. Culea întâlnim versurile: „Bate vântul sălcile / Să-mi pornească șăicile”. Șaica era o ambarcațiune folosită pe Dunăre, iar în cântec devine parte din povestea pescarului care își pregătește plecarea pe apă. Cuvântul ne poartă într-o lume în care fluviul era drum, loc de muncă și sursă de trai.

DICIAN – românul vechi al Dobrogei

În versurile „Scaloene, Scaloeane / Trup ușor de dician”, apare un termen care astăzi ne poate pune pe gânduri. Dician era o denumire dată românilor vechi dobrogeni, spre deosebire de cojani și de mocanii veniți ulterior în regiune. Este un cuvânt care păstrează în el o mărturie despre vechimea și diversitatea comunităților românești dintre Dunăre și Mare.

RAIA – o amintire din vremea stăpânirii otomane

„Foaie verde și-o lalea / Eu sunt fată raia”, spune un vechi vers popular. Raia desemna un teritoriu aflat sub administrație otomană, de regulă în jurul unei cetăți. Cuvântul ne amintește că Dobrogea a traversat perioade istorice complexe, iar influența otomană a lăsat urme puternice în vocabularul și cultura locului.

HARACI – birul de odinioară

Când întâlnim în vechile balade cuvântul haraci, trebuie să știm că acesta înseamnă tribut sau dare plătită autorităților otomane. Apostol D. Culea vorbește despre pașii care cereau tot felul de haraciuri, iar versurile păstrează ecoul unei perioade în care oamenii trăiau sub apăsarea birurilor și a schimbărilor politice.

FLINTĂ – arma haiducului

Într-un cântec haiducesc apare versul: „Să păzesc eu cu flinta”. Flinta era o pușcă veche, cu mecanism de aprindere pe bază de cremene. Cuvântul ne introduce în universul haiducilor și al poveștilor despre oameni care cutreierau drumurile, pădurile și câmpiile Dobrogei.

LETIN – corăbierul venit de peste mări

Un termen deosebit de interesant este letin. Apostol D. Culea explică faptul că așa erau numiți corăbierii străini care veneau în porturile dobrogene. În vechile cântece sunt pomeniți și frâncii, denumire folosită pentru occidentali sau străini veniți de peste mări. Cuvintele acestea ne amintesc că Dobrogea nu a fost niciodată un ținut izolat, ci un loc al comerțului și al întâlnirilor dintre lumi.

PAPURĂ – verdeața bălților dobrogene

„De-ar veni primăvara / Să se-nalțe papura”, spune un cântec haiducesc vechi. Papura este planta care crește în zonele mlăștinoase, pe marginea lacurilor și a apelor. În cântec, ea devine semnul renașterii naturii și al primăverii. Este o imagine pe care orice om crescut în apropierea bălților și a Deltei Dunării o recunoaște.

RĂCHITĂ – arbustul de pe malul apei

În același cântec întâlnim versul „Să-nflorească răchita”. Răchita este un arbust din familia sălciilor, întâlnit adesea pe malurile apelor. Alături de papură, ea conturează un peisaj specific lumii dunărene, în care natura nu este doar decor, ci parte din povestea cântecului.

Dar graiul dobrogean nu se oprește aici. În publicațiile dedicate dialectului local, întâlnim alte cuvinte care ne dezvăluie viața oamenilor de odinioară.

JAPȘĂ înseamnă baltă cu pește, un loc important pentru pescarii dobrogeni. ODOROB este un coș de nuiele folosit la pescuit, iar STRAPAZAN desemnează cuiul de care se prinde lopata la barcă. Sunt cuvinte dintr-un univers în care fiecare unealtă avea numele și rostul ei.

PLAGHIE poate desemna o insulă plutitoare formată din plante acvatice, iar NĂBOIU este un curent de apă cu sloiuri de gheață și zăpadă pe Dunăre. HĂLĂCIUG înseamnă desiș sau mărăciniș, ZUVĂ înseamnă zarvă, gălăgie ori dezordine, iar TIRIPLIC este o denumire veche pentru ața albă de cusut. Un alt cuvânt interesant este NADAZ, de origine turcă, folosit pentru arătura de toamnă.

Aceste regionalisme sunt documentate în materialele publicate de Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța, în seria „Din graiul dobrogean”.

O DOBROGE CU MULTE LIMBI, DAR CU O SINGURĂ BOGĂȚIE: CULTURA

Dincolo de cuvintele pe care le-am descoperit, Dobrogea ne oferă o lecție frumoasă despre conviețuire și diversitate culturală. Aici, românii au trăit alături de turci, tătari, bulgari, greci, ruși lipoveni și alte comunități, fiecare păstrându-și o parte din identitatea, credința, obiceiurile și cântecele sale.

Influențele se regăsesc în vocabular, în port, în gastronomie, în ritmurile muzicale și în dansurile populare. Arhivele folclorice păstrează nu doar cântece românești dobrogene, ci și creații bulgărești, tătărești, turcești, grecești și lipovenești. Este o dovadă a bogăției culturale a acestui ținut și a felului în care tradițiile s-au întâlnit și au conviețuit.

Poate tocmai de aceea cântecul dobrogean are un farmec aparte. În el se simte vântul Dunării, vuietul mării, povestea pescarului, dorul ciobanului venit de peste munți și ecoul unor lumi care s-au întâlnit pe același pământ.