Povestea unui cântec: Cine iubește și lasă - Maria Tănase

Există cântece pe care le ascultăm o viață întreagă fără să ne întrebăm vreodată de unde vin. Le știm refrenul, le recunoaștem primele acorduri și, uneori, avem impresia că au existat dintotdeauna. Dar, dincolo de melodia pe care o cunoaște o țară întreagă, se ascunde câteodată povestea unui om simplu, a unei amintiri și a unui cântec care era cât pe ce să dispară pentru totdeauna.

Așa începe și povestea uneia dintre cele mai tulburătoare creații din repertoriul Mariei Tănase: „Cine iubește și lasă”. Pentru a-i descoperi rădăcinile, trebuie să ne întoarcem în anul 1929, în satul Drăguș, din Țara Făgărașului, județul Brașov. Nu suntem într-o sală de concert, nici într-un studio de înregistrări, ci într-o lume rurală în care cântecele se transmiteau din gură în gură, de la o generație la alta. Oamenii nu aveau nevoie de partituri pentru a păstra o melodie. O purtau în memorie, în glas și în propria lor experiență de viață. În această lume îl întâlnim pe Harry Brauner, unul dintre cei mai importanți folcloriști și etnomuzicologi români, preocupat să descopere și să înregistreze cântecele autentice ale satelor. În timpul cercetărilor sale, el întâlnește o femeie pe nume Rafira Husea, cunoscută în sat și sub numele de Hira lui Lade. De la ea culege un cântec pe care arhivele îl identifică sub denumirile „Târâișul șarpelui” și „Blestemul”. Peste ani, acesta avea să devină cunoscut în întreaga țară drept „Cine iubește și lasă”. Potrivit documentării publicate de Arhiva Radio România, înregistrarea realizată de Harry Brauner în 1929 păstrează mărturia unui cântec transmis prin tradiție orală. Într-o emisiune de arhivă, folcloristul avea să revină asupra acestei descoperiri, evocând atât doina din Drăguș, cât și întâlnirea ei cu interpretarea Mariei Tănase. Este important să înțelegem un lucru: Harry Brauner nu este prezentat de sursele documentare drept autorul originar al cântecului, ci drept culegătorul care l-a consemnat și l-a salvat de la uitare. Autorul inițial al versurilor și al melodiei nu este cunoscut cu certitudine. Așa se întâmplă adesea în folclor: o creație se naște într-un timp pe care nu-l mai putem stabili, trece prin mai multe glasuri și ajunge până la noi fără semnătura celui care a rostit-o pentru prima dată.

Dar cine era femeia care păstrase această doină?

O relatare publicată de Jurnalul, în cadrul unei incursiuni documentare la Drăguș, o evocă pe maica Silve, nepoata Rafirei Husea. Aceasta își amintea că era foarte mică atunci când bunica sa cânta, iar cântecul era cunoscut în familie ca o cântare a văduvei. Mărturia aduce o perspectivă emoționantă asupra tradiției: înainte de a deveni o piesă celebră, doina făcea parte din viața unei femei și din memoria unei comunități. Nu putem afirma că știm toate împrejurările în care Rafira Husea a învățat cântecul sau dacă versurile povesteau chiar o experiență personală a sa. Aceste detalii nu sunt stabilite definitiv de documentele consultate. Putem spune însă că mărturia familiei și cercetarea lui Harry Brauner ne apropie de lumea în care cântecul era încă păstrat ca o expresie vie a suferinței omenești. Și poate tocmai aici începe adevărata lui poveste: într-un sat în care o femeie cânta, iar cântecul ei purta mai departe o durere pe care nu era nevoie să o explice în cuvinte.

Întâlnirea cu Maria Tănase: momentul în care cântecul a devenit nemuritor

Anii trec, iar cântecul iese treptat din lumea restrânsă în care fusese păstrat. În Bucureștiul interbelic, Maria Tănase își construiește o carieră artistică aparte, devenind una dintre cele mai puternice personalități ale cântecului românesc. Prin intermediul regizorului Sandu Eliad, artista ajunge să-l cunoască pe Harry Brauner și intră în contact cu un repertoriu folcloric pe care acesta îl cerceta și îl aduna din diferite regiuni ale țării. Sursele publice care relatează istoria cântecului consemnează că Maria Tănase a ajuns să cunoască doina culeasă la Drăguș, iar Brauner a lucrat asupra materialului muzical și textual pentru a-l adapta interpretării sale. În acest proces este menționat și etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, o altă personalitate fundamentală a cercetării folclorului românesc. Nu avem, în sursele consultate, o partitură comparativă completă care să ne permită să atribuim cu precizie fiecare modificare de vers sau de melodie unei anumite persoane. De aceea, este mai corect să vorbim despre o prelucrare și o adaptare artistică, nu despre inventarea cântecului de către Maria Tănase.

Și totuși, ce a făcut artista cu acest material este remarcabil.

Maria Tănase nu a cântat doar cu vocea. A cântat cu pauzele, cu respirația, cu inflexiunile și cu acea capacitate rară de a transforma un vers simplu într-o mărturisire. În interpretarea ei, cântecul nu pare o poveste spusă despre altcineva, ci o durere care se petrece chiar în fața ascultătorului. În 1936, piesa a fost imprimată pe disc la casa Columbia, în acompaniamentul tarafului Costică Vraciu, sub supravegherea lui Constantin Brăiloiu și Harry Brauner. Acesta este unul dintre reperele documentare esențiale ale istoriei sale. Arhiva Radio România menționează și alte apariții discografice ale artistei, precum și prezența cântecului în filmul documentar „România”, o coproducție româno-sovietică din 1947. Mai târziu, înregistrarea Mariei Tănase avea să fie păstrată și în Fonoteca Radio România, iar o versiune a fost gravată pe disc Electrecord în 1957, cu Orchestra de Muzică Populară Radio, dirijată de Victor Predescu. Așadar, avem un traseu care poate fi urmărit documentar: o doină culeasă într-un sat transilvănean, o prelucrare artistică, o imprimare discografică și apoi transmiterea ei prin radio și prin memoria publicului.

Ce mărturisește Harry Brauner despre acest cântec?

Pentru a înțelege importanța întâlnirii dintre doina din Drăguș și Maria Tănase, merită să ne oprim asupra unei mărturii a lui Harry Brauner, păstrată în scrierile despre activitatea sa folcloristică și citată în studiul Sandei Golopenția, „Literatura experienței de teren: Harry Brauner”. Brauner evocă faptul că îi transmisese Mariei Tănase cântecul cules de la Rafira Husea, singura persoană despre care știa că îl mai cunoștea în Drăguș în 1929. În relatarea sa, folcloristul își exprimă bucuria că artista a readus cântecul la viață și l-a făcut cunoscut dincolo de comunitatea în care fusese păstrat. Această mărturie este importantă pentru că ne arată și perspectiva celui care a cules cântecul. Pentru Brauner, nu era vorba doar despre o interpretare reușită, ci despre salvarea unei creații care risca să se piardă odată cu ultimul ei purtător de memorie. Există și o mărturie radiofonică directă, deosebit de valoroasă. Arhiva Radio România păstrează emisiunea „Muzicienii noștri se destăinuie”, realizată de Despina Petecel-Theodoru, în care Harry Brauner este intervievat în 1979. În partea a doua, folcloristul vorbește despre Maria Tănase și despre doina din Drăguș. Emisiunea include atât interpretarea artistei, cât și o versiune cântată de nepoata Rafirei Husea, după aproximativ patru decenii. Pentru un cercetător al folclorului, această alăturare este neprețuită. Ea permite ascultătorului să se apropie de două momente ale aceleiași tradiții: cântecul păstrat în comunitate și cântecul transformat într-o interpretare artistică de mare circulație. Trebuie făcută însă o distincție: existența interviului și a înregistrărilor este confirmată de arhivă, dar nu orice poveste repetată ulterior despre întâlnirea dintre Maria Tănase și cântec poate fi tratată drept declarație directă a artistei. De pildă, relatarea potrivit căreia ea ar fi fredonat melodia în timp ce spăla geamurile casei lui Harry Brauner circulă în unele prezentări populare ale istoriei piesei, însă nu am identificat o mărturie primară suficient de clară pentru a o prezenta drept fapt demonstrat. În cercetarea folclorică, și această precauție face parte din respectul față de adevăr.

Ce înseamnă, de fapt, „Cine iubește și lasă”?

Versurile pornesc de la o judecată morală formulată cu simplitatea și forța limbajului popular. Omul care iubește și apoi părăsește este chemat să răspundă pentru suferința pe care o provoacă. Nu avem în față o simplă tristețe după o despărțire, ci un blestem: o rostire prin care durerea caută să restabilească o ordine morală. În mentalitatea tradițională, cuvântul nu era întotdeauna doar un mijloc de comunicare. Putea fi rugăciune, binecuvântare, amenințare sau blestem. Cel rănit sufletește, lipsit uneori de puterea de a-și cere dreptatea în fața oamenilor, apela la o instanță superioară: Dumnezeu, soarta, rânduiala lumii. Aici se află una dintre cheile de interpretare ale cântecului. Cel care suferă nu cere doar să fie înțeles. Cere ca gestul celui care a părăsit iubirea să aibă o consecință. Studiul „Între dragoste și blestem: puterea cuvântului magic în descântecele românești și în cântecele Mariei Tănase”, disponibil prin ResearchGate, analizează apropierea dintre această piesă și formulele tradiționale de blestem. Este o interpretare academică relevantă, nu o dovadă că autoarea sau autorul originar al cântecului ar fi intenționat în mod conștient să compună un descântec.

Repetițiile din cântec au, de asemenea, un rol expresiv. Ele nu sunt simple ornamente. Repetarea aceleiași idei seamănă cu revenirea gândului la o rană care nu se închide. Omul îndurerat reia acuzația, o întărește, o transformă în sentință. De aceea, ascultătorul simte că nu aude numai o poveste, ci și un suflet care încearcă să-și găsească echilibrul. Un alt element important este raportul dintre iubire și responsabilitate. Cântecul nu condamnă iubirea în sine. El condamnă, în lectura noastră, abandonul și lipsa de răspundere față de cel căruia i-ai deschis sufletul. Într-o lume în care legăturile dintre oameni erau reglementate și de normele comunității, încălcarea promisiunii afective putea fi resimțită ca o nedreptate profundă. Nu putem spune că aceasta este singura interpretare posibilă. Folclorul nu vine însoțit de un manual oficial al sensurilor. Dar putem observa cum cântecul concentrează câteva teme universale: iubirea, dezamăgirea, trădarea, dorința de dreptate și nevoia de a da un sens suferinței.

De ce ne impresionează și astăzi?

Poate că secretul longevității acestui cântec stă tocmai în faptul că nu ne oferă o poveste cu personaje bine delimitate, cu un început și un sfârșit limpede. Nu știm numele celui care a părăsit iubirea. Nu cunoaștem împrejurările despărțirii. Nu ni se spune dacă a fost o iubire neîmpărtășită, o promisiune încălcată sau o relație în care unul dintre cei doi a plecat fără explicații. În locul acestor detalii, cântecul ne lasă o emoție recognoscibilă. Fiecare ascultător își poate așeza propria experiență în spațiul rămas liber. Unii aud revolta celui părăsit. Alții aud neputința unei iubiri care nu a primit răspunsul așteptat. Alții pot vedea în blestem o încercare de a transforma suferința în dreptate, atunci când împăcarea nu mai este posibilă. Iar interpretarea Mariei Tănase amplifică toate aceste sensuri. Vocea ei nu face din cântec o simplă izbucnire de furie. Există în ea gravitate, durere și o tensiune care pare să vină dintr-un timp mai vechi decât artista însăși. Aici se întâlnesc două forțe: autenticitatea unei doine păstrate în memoria unei femei din Drăguș și puterea unei interprete care a știut să o facă inteligibilă și emoționantă pentru oameni din toate colțurile țării. Cântecul local devine astfel un cântec național. Dar nu trebuie să uităm drumul pe care l-a parcurs. În spatele celebrității se află Rafira Husea, care l-a păstrat; Harry Brauner, care l-a cules; cercetătorii care au contribuit la prelucrarea și documentarea lui; și Maria Tănase, cea care i-a dat o nouă viață artistică.

O moștenire care merită ascultată cu atenție

Povestea cântecului „Cine iubește și lasă” ne amintește că patrimoniul popular nu este alcătuit numai din melodii frumoase. El este alcătuit și din oameni, din memorii fragile, din glasuri care nu au ajuns niciodată pe o scenă și din cercetători care au înțeles că un cântec poate dispărea dacă nu este păstrat la timp. Astăzi, când ascultăm interpretarea Mariei Tănase, auzim mai mult decât vocea unei artiste legendare. Putem auzi, în spatele ei, ecoul unei femei din Drăguș și al unei lumi în care cântecul era una dintre formele prin care oamenii își spuneau durerile. Nu știm dacă Rafira Husea și-ar fi imaginat vreodată că doina ei va ajunge cunoscută de generații întregi. Nu știm nici cine a rostit pentru prima dată versurile care au dat naștere acestei creații. Știm însă că, datorită culegerii lui Harry Brauner și interpretării Mariei Tănase, cântecul nu s-a pierdut. Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă concluzie a poveștii noastre: uneori, nemurirea nu începe cu un nume celebru. Începe cu un glas pe care cineva are înțelepciunea să-l asculte și grija să-l păstreze. Dragi ascultători, vă invităm să reascultați „Cine iubește și lasă” în interpretarea Mariei Tănase. De data aceasta, să nu ascultăm doar melodia. Să ne gândim și la femeia din Drăguș care a păstrat-o în memorie, la omul care a cules-o și la artista care a transformat-o într-o pagină de neșters din istoria muzicii românești. Pentru că folclorul adevărat nu este doar ceea ce moștenim. Este ceea ce reușim să transmitem mai departe, fără să uităm de unde a pornit.

Aceasta a fost povestea unui cântec născut din durere, salvat de uitare și dăruit unei țări întregi de glasul inconfundabil al Mariei Tănase.