Să ne aducem aminte de Lucreția Ciobanu - Doamna Munților (27 octombrie 1924 – 30 septembrie 2015)

La 27 octombrie 1924, în satul Topârcea, din județul Sibiu, venea pe lume Lucreția Arcaș, cea care avea să devină una dintre cele mai reprezentative voci ale folclorului transilvănean. Destinul său artistic avea să se împletească, pentru mai bine de jumătate de secol, cu cântecul păstoresc, cu doina ardelenească și cu tradițiile Mărginimii Sibiului. Numele ei avea să fie legat de munți, de turmele plecate la pășune, de fluierul ciobanilor și de acel dor adânc pe care numai cântecul autentic îl poate exprima.

Copilăria în Topârcea – locul în care a prins rădăcini cântecul

Lucreția Ciobanu a crescut într-o lume în care muzica nu venea din aparate și nici nu avea nevoie de scenă pentru a exista. Cântecul se afla în viața satului, în glasul oamenilor, în obiceiurile locului și în sunetul fluierului care însoțea păstorii peste dealuri și văi.

În interviurile sale, artista își amintea cu emoție de mama sa, Ana, despre care spunea că avea un glas duios, și de tatăl său, Ion Arcaș, un om căruia îi plăcea muzica. În copilăria ei, radioul nu făcea parte din universul cotidian al satului, iar printre sursele de muzică se numărau lăutarii și oamenii locului. Așa s-a format prima legătură a viitoarei artiste cu lumea cântecului: prin ascultare, prin apropierea de oameni și prin familiarizarea cu sonoritățile tradiționale ale satului transilvănean. Topârcea nu a rămas pentru ea doar locul nașterii. A devenit reperul sufletesc la care s-a întors mereu, chiar și după ce succesul a purtat-o pe marile scene ale țării și în străinătate. Într-un interviu acordat publicației Tribuna, la împlinirea vârstei de 90 de ani, artista mărturisea cât de dor îi era de copilărie și de lucrurile simple ale casei părintești. Își amintea inclusiv de mămăliga cu smântână și brânză pregătită de mama sa. Dincolo de nostalgie, asemenea mărturii dezvăluie legătura profundă pe care a păstrat-o cu rădăcinile sale.

Drumul spre București și începuturile unei cariere

La numai 14 ani, Lucreția Arcaș a plecat din satul natal pentru a-și continua studiile la București, unde a urmat cursurile Liceului „Domnița Bălașa Brâncoveanu”. Capitala i-a deschis un orizont cultural mai larg. Prin intermediul radioului a descoperit și canțonetele italiene, o muzică diferită de cea cu care crescuse. Cu toate acestea, cântecul ardelenesc a rămas aproape de sufletul ei. Drumul spre afirmarea artistică nu a fost unul construit peste noapte. În jurul anului 1953, Lucreția Ciobanu a văzut un anunț privind Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților și a decis să participe. A fost unul dintre momentele decisive ale vieții sale. La festival a interpretat două strofe din doina „Uite, bade-n ochii mei” și a obținut o distincție națională, moment care i-a deschis calea către o afirmare mai largă. Debutul său artistic este asociat și cu un spectacol la Valea Călugărească, unde a cântat în deschiderea unor artiști consacrați, precum Ioana Radu și Ion Luican. Un rol important în parcursul său l-a avut și aprecierea Mariei Lătărețu, una dintre marile personalități ale cântecului popular românesc. Încurajările și întâlnirile cu artiști consacrați au contribuit la consolidarea încrederii Lucreției Ciobanu în propriul drum.

Cum s-a născut „Doamna Munților”

Supranumele care avea să o însoțească de-a lungul întregii cariere nu a fost o simplă etichetă artistică. El a exprimat legătura dintre vocea Lucreției Ciobanu și universul pastoral pe care l-a adus în fața publicului. În repertoriul său s-au regăsit doine, cântece păstorești și melodii inspirate din viața oamenilor de la munte. Prin interpretarea sa, păstorul, mioarele, fluierul, plecarea turmelor și dorul de casă au devenit imagini vii, ușor de recunoscut chiar și de către ascultătorii care nu cunoscuseră direct această lume. Vocea sa avea o personalitate aparte. Nu se baza doar pe forța interpretării, ci și pe rostirea limpede a versului, pe expresivitate și pe capacitatea de a transmite emoția fără artificii inutile. Cântecul părea să vină firesc, ca o continuare a peisajului din care se născuse. Această autenticitate a făcut ca publicul să o identifice cu lumea munților și cu folclorul păstoresc al Sibiului. „Doamna Munților” a devenit, în timp, un simbol al cântecului ardelenesc și o prezență emblematică a muzicii populare românești.

O artistă care a mers la izvoarele folclorului

Un aspect esențial al activității Lucreției Ciobanu a fost preocuparea de a descoperi și de a păstra cântecele în mediul din care proveneau. Artista nu s-a mulțumit să interpreteze numai melodii deja cunoscute. S-a întors pe meleagurile natale și a străbătut sate din Mărginimea Sibiului pentru a asculta muzicanții și oamenii care păstrau în memorie repertorii tradiționale. În mărturiile sale, povestea cum mergea cu un magnetofon și înregistra cântece de la muzicanți, căutând în special sonoritățile apropiate de lumea Mărginimii Sibiului. O interesa muzica născută din experiența comunității, din viața păstorilor și din contactul direct cu natura. Această muncă de documentare și culegere are o importanță deosebită. În folclor, multe cântece au circulat oral, fiind transmise de la o generație la alta, iar variantele lor s-au schimbat în funcție de loc, interpret și împrejurare. Înregistrarea lor a însemnat păstrarea unor mărturii sonore care altfel ar fi putut dispărea. Lucreția Ciobanu a contribuit astfel nu numai la popularizarea folclorului, ci și la conservarea lui. A fost o interpretă care a înțeles că un cântec trebuie cunoscut în legătură cu oamenii și cu locurile care l-au păstrat.

Cântecele care au devenit embleme

Repertoriul Lucreției Ciobanu cuprinde melodii care au rămas în memoria iubitorilor de folclor și care continuă să fie asociate cu numele său. Printre cele mai cunoscute se numără:

„Pleacă oile la munte”

„Codrule, bătrânule”

„Ridică-te, negură”

„Cine n-are dor pe vale”

„Ia uitați-vă, feciori”

„Vino, iute, dorule”

„Iar se duc mioarele”

„Mi s-a dus bădița, dus”

„Greu e dorul badiului”

„Ciobănaș de la miori”

Aceste cântece alcătuiesc o adevărată hartă afectivă a lumii transilvănene. Unele evocă plecarea turmelor și viața păstorilor, altele vorbesc despre dor, iubire, despărțire sau frumusețea naturii. În interpretarea Lucreției Ciobanu, natura nu este doar decor. Muntele, codrul, valea și negura devin parte din trăirea omului. Ele însoțesc bucuriile și tristețile sale, îi reflectă dorul și îi dau glas atunci când cuvintele obișnuite nu mai sunt de ajuns. Tocmai această legătură între cântec, peisaj și viața comunității explică de ce repertoriul său a rămas atât de puternic legat de identitatea culturală a Sibiului.

Pe marile scene ale țării și în casele românilor

După afirmarea din anii 1950, Lucreția Ciobanu a devenit o prezență constantă în spectacole și în emisiunile de muzică populară. Cântecele sale au ajuns la public prin radio, prin înregistrări și prin televiziune. În 1956, Lucreția Ciobanu și Maria Tănase au fost alese să deschidă prima emisiune a Televiziunii Române, difuzată în noaptea de Revelion 1956–1957. Asocierea celor două artiste în acel moment important din istoria televiziunii românești rămâne un reper al carierei sale. Succesul nu s-a limitat la aparițiile televizate. Interpreta a străbătut țara în turnee, susținând spectacole în numeroase localități. Într-o mărturie preluată de Radio Antena Satelor, vorbea despre drumurile lungi, despre valiza mereu pregătită și despre trenurile pe care ajunsese să le cunoască foarte bine. A povestit că, în tinerețe, petrecea cea mai mare parte a anului în turnee. Uneori, deplasările se făceau în condiții dificile, însă energia tinereții și dragostea pentru cântec o ajutau să continue. Publicul o primea cu o afecțiune deosebită. Relatările despre spectacolele sale vorbesc despre oameni care făceau eforturi pentru a o vedea și asculta, chiar și în comunități izolate. Această apropiere nu era doar efectul popularității, ci și al sentimentului că artista aducea pe scenă ceva familiar: cântecul satului, amintirea părinților și lumea de acasă.

Cântecul românesc a trecut granițele

Lucreția Ciobanu a dus folclorul românesc și în afara țării, susținând spectacole în Statele Unite ale Americii și în Canada. Pentru românii aflați departe de locurile natale, cântecele sale puteau deveni o legătură cu țara. Într-o doină ardelenească sau într-un cântec păstoresc se regăseau limba copilăriei, peisajul cunoscut și amintirea comunității din care plecaseră. Astfel, „Doamna Munților” nu a reprezentat doar folclorul unei regiuni. A contribuit la prezentarea muzicii tradiționale românești în fața unor publicuri diferite, păstrând specificul repertoriului său.

Discografia și moștenirea artistică

De-a lungul carierei, Lucreția Ciobanu a realizat numeroase înregistrări, inclusiv în colaborare cu casa de discuri Electrecord. Aceste înregistrări au contribuit la păstrarea repertoriului său și au făcut posibilă redescoperirea cântecelor de către generațiile care nu au avut ocazia să o asculte în direct. Înregistrările au o valoare care depășește simpla amintire a unei voci celebre. Ele păstrează interpretarea, rostirea, inflexiunile și felul în care artista înțelegea cântecul tradițional. Într-o perioadă în care muzica populară se transforma și circula tot mai mult prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, Lucreția Ciobanu a rămas fidelă repertoriului care o consacrase. Nu a urmărit să-și desprindă cântecul de rădăcini, ci să-l facă auzit de cât mai mulți oameni. Moștenirea sa artistică este, de aceea, dublă: pe de o parte, o colecție de interpretări memorabile; pe de altă parte, un model de respect pentru cântecul transmis din generație în generație.

Distincții și recunoaștere

Valoarea contribuției sale la cultura românească a fost recunoscută prin numeroase distincții. În noiembrie 2002, Lucreția Ciobanu a primit Crucea Națională „Serviciul Credincios”, clasa a III-a. În 2004, i-a fost acordat Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Mare Ofițer, categoria D – „Arta Spectacolului”. În august 2013, județul Sibiu i-a conferit titlul de Cetățean de Onoare, o recunoaștere deosebit de potrivită pentru artista care făcuse cunoscute cântecele regiunii în întreaga țară și peste hotare. La ceremonia de acordare a titlului, artista a vorbit cu dragoste despre cântecele sale și despre oamenii pentru care cântase. Cuvintele sale exprimau fidelitatea față de repertoriul păstoresc și convingerea că această muzică reprezenta o parte importantă a identității locului din care provenea. Distincțiile au confirmat prestigiul său, însă cea mai trainică recunoaștere a rămas dragostea publicului.

Ultimii ani și despărțirea de „Doamna Munților”

Lucreția Ciobanu a rămas legată de cântec și de amintirea satului natal până la vârste înaintate. În interviurile sale, vorbea cu emoție despre Topârcea, despre copilărie și despre oamenii care îi marcaseră viața. La 30 septembrie 2015, cu mai puțin de o lună înainte de a împlini 91 de ani, artista s-a stins din viață la București. Plecarea sa a însemnat pierderea unei personalități de prim rang a folclorului românesc. Dar cântecele sale nu au dispărut odată cu ea. Au rămas în arhive, în înregistrări, în memoria ascultătorilor și în repertoriul celor care continuă să cânte muzică tradițională. Pentru județul Sibiu, Lucreția Ciobanu rămâne una dintre figurile sale culturale emblematice. Pentru folclorul românesc, ea rămâne o interpretă care a demonstrat că autenticitatea nu îmbătrânește și că un cântec păstrat cu respect poate traversa generațiile.

Lucreția Ciobanu – mai mult decât o voce

A vorbi despre Lucreția Ciobanu înseamnă a vorbi despre o lume întreagă. Despre păstorii care își purtau turmele pe munți, despre fluierul care răsuna în văi, despre femeile care păstrau cântecele în memoria lor și despre oamenii care își exprimau dorul prin doină. A însemnat o legătură între satul tradițional și scena modernă, între cântecul auzit în comunitate și înregistrarea care îl duce mai departe, între memoria locului și publicul din întreaga țară. „Doamna Munților” nu a avut nevoie să se îndepărteze de rădăcinile sale pentru a deveni celebră. Dimpotrivă, tocmai apropierea de Topârcea, de Mărginimea Sibiului și de cântecul păstoresc i-a dat identitatea artistică. Într-o vreme în care folclorul are nevoie de interpreți care să-i cunoască și să-i respecte izvoarele, exemplul ei rămâne important. Lucreția Ciobanu ne amintește că tradiția nu înseamnă doar să cânți o melodie veche, ci să înțelegi oamenii, locurile și sentimentele care au făcut-o să se nască.

În loc de încheiere – un omagiu de ziua nașterii

Astăzi, când calendarul ne amintește că Lucreția Ciobanu s-a născut într-o zi de 27 octombrie, gândul se întoarce firesc spre Topârcea, spre dealurile Sibiului și spre cântecele care au făcut-o nemuritoare în memoria iubitorilor de folclor. O revedem, cu glasul său inconfundabil, chemând în cântec munții, codrul și mioarele. O ascultăm și descoperim că în melodiile sale nu trăiește numai povestea unui păstor sau dorul unui om, ci și o parte din sufletul Ardealului. Lucreția Ciobanu a plecat dintre noi, însă cântecul său continuă să ne amintească de frumusețea unei lumi pe care avem datoria să o păstrăm.

La mulți ani în eternitate, Lucreția Ciobanu!

„Doamna Munților” rămâne o voce a Ardealului, o mărturie vie a cântecului păstoresc și un nume de cinste în istoria folclorului românesc. Iar cât timp cântecele sale vor fi ascultate, munții pe care i-a cântat vor continua să răspundă, în felul lor, glasului ei.

Notă documentară: Biografia a fost redactată pe baza informațiilor publicate de Radio România Antena Satelor, Jurnalul, Tribuna și Viața Liberă, inclusiv a mărturiilor Lucreției Ciobanu consemnate în interviuri. Datele biografice și distincțiile sunt prezentate conform acestor surse.