De la Jana la Ioana Radu - 29 octombrie 1939 - debutul radio

În 29 octombrie 1939, ascultătorii Radiodifuziunii Române au avut prilejul să descopere o voce aparte, cu un timbru pătrunzător și o sensibilitate care nu avea nevoie de prea multe cuvinte pentru a ajunge la suflet. Ioana Radu a interpretat cântece precum „Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea” și „Am iubit și-am să iubesc”, acompaniată de orchestra condusă de Vasile Julea. Era un debut radiofonic cu adevărat important, cel în care artista apărea sub numele care avea să devină celebru.

Numele de Ioana Radu nu fusese ales întâmplător. În spatele lui se afla compozitorul și pianistul Ion Filionescu, cel care a intuit că tânăra interpretă avea nevoie de un nume cu sonoritate românească, apropiat de lumea cântecului popular. Așa a început povestea unei artiste care avea să fie cunoscută drept „Regina Romanțelor”, dar care a purtat în glas și bogăția cântecului popular românesc.

De altfel, drumul ei spre radio începuse cu câteva luni mai devreme. La 30 aprilie 1939, cântase deja într-un program de muzică ușoară, folosind numele Jana Radu. Însă data de 29 octombrie a rămas legată de debutul său sub numele artistic Ioana Radu, momentul care a făcut cunoscută publicului o identitate muzicală de neuitat.

Povestea Ioanei Radu începe cu numele de Eugenia (Jana) Braia, născută la 17 februarie 1917. Deși unele surse indică Bucureștiul drept loc al nașterii, Craiova este orașul copilăriei sale, locul în care s-a format și în care a prins rădăcini dragostea pentru cântec. A crescut într-o familie în care muzica era aproape de viața de zi cu zi, iar tatăl său, Constantin Braia, avea o cârciumă cunoscută sub numele „La ieftenirea traiului”. Acolo cântau lăutari ai vremii, iar tânăra Jana a avut ocazia să asculte și să învețe melodii populare și lăutărești direct de la aceștia.

La Liceul „Elena Cuza” din Craiova, profesoara de muzică Elena Simionescu i-a cultivat dragostea pentru romanță și pentru cântecul lăutăresc. Dar talentul avea nevoie de un drum, iar acel drum avea să o ducă la București. În 1936, cu sprijinul cântărețului Petre Alexandru, soțul surorii sale mai mari, Mia Braia, s-a înscris la un concurs de muzică populară organizat de Radiodifuziunea Română. Competiția a fost una serioasă: dintre aproximativ 800 de candidați, au fost admise doar două tinere, Eugenia Braia și Eugenia Nedelea, cea care avea să devină cunoscută drept Rodica Bujor.

Acest început spune multe despre forța și valoarea artistică a Ioanei Radu. Într-o epocă în care radioul era una dintre cele mai importante căi prin care un interpret putea ajunge la publicul din întreaga țară, selecția obținută în fața unei comisii de specialitate i-a deschis o poartă către afirmare. Iar vocea sa nu era una obișnuită: avea acea expresivitate care făcea ca versurile despre iubire, despărțire, dor și trecerea timpului să pară mărturisiri personale.

După debutul radiofonic din 1939, Ioana Radu a cântat în restaurante și grădini de vară cunoscute ale Bucureștiului, precum „Cina”, „Potcoava”, „Princiar” și „Motanul negru”. A fost acompaniată de formații și orchestre conduse de muzicieni cunoscuți, între care Vasile Julea, Nicușor Predescu și Victor Predescu. În paralel, și-a construit un repertoriu în care romanța românească a ocupat un loc aparte, fără să renunțe la cântecul popular.

După război, și-a continuat activitatea la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase”, la Circul de Stat și alături de Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru”. În 1947, a urcat pe scena Ateneului Român, alături de Maria Tănase, Rodica Bujor și alți artiști de seamă, la spectacolul dedicat celor 40 de ani de carieră ai violonistului și compozitorului Grigoraș Dinicu. Mai târziu, a participat la Festivalul Național de Romanțe „Crizantema de Aur” de la Târgoviște și a făcut parte din juriul primei ediții a Festivalului-concurs „Maria Tănase”, organizat la Craiova în 1969.

O voce încercată de viață, dar niciodată uitată

Viața Ioanei Radu nu a fost lipsită de încercări. În 1961, în timpul unui turneu, autobuzul în care se aflau artiștii a fost implicat într-un accident rutier pe șoseaua Orșova–Caransebeș. Cântăreața a suferit răni grave la picioare, rămânând cu sechele pentru tot restul vieții. Cu toate acestea, legătura sa cu publicul a rămas puternică. În 1967, spectacolele de retragere au fost organizate pe stadioane la Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pentru a putea primi mulțimea celor care doreau să o vadă și să o aplaude.

Recunoașterea oficială a venit și ea: în 1957 a primit titlul de Artist emerit, în 1964 a fost distinsă cu titlul de Artist al Poporului, iar în 1968 i-a fost acordat Ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a. În 1987, a apărut în filmul „O zi în București”, regizat de Ion Popescu-Gopo, iar documentarul „Omagiu romanței – Ioana Radu”, realizat de Pompiliu Gâlmeanu, i-a adus un nou omagiu artistic.

Printre cântecele care i-au păstrat vie amintirea se numără „Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „De la moară pân’ la gară”, „Toată lumea-mi zice Lotru”, „Dealu-i deal și valea-i vale” și „Am început să-mbătrânesc”. Sunt cântece în care se întâlnesc sensibilitatea romanței și expresivitatea cântecului popular, interpretate cu o sinceritate care a trecut dincolo de generații.

Ioana Radu s-a stins din viață la București, în septembrie 1990, la vârsta de 73 de ani, lăsând în urmă o moștenire muzicală prețioasă. În memoria sa, la Craiova a fost organizat, în 1998, primul Festival Național de Romanțe „Ioana Radu”, menit să păstreze vie această artă și să aducă în fața publicului noi interpreți ai genului.

Astăzi, când ne amintim de ziua de 29 octombrie 1939, nu sărbătorim nașterea artistei, ci un moment de început: clipa în care numele Ioanei Radu a fost rostit la radio și a început să-și croiască drum spre inimile românilor. Iar dacă trecerea anilor ne-a schimbat gusturile și felul de a asculta muzica, cântecele ei ne amintesc că dorul nu se demodează, iubirea nu îmbătrânește, iar un glas adevărat nu dispare odată cu omul care l-a purtat.

Radio Folclor – acolo unde poveștile cântecului românesc rămân vii.