8 octombrie în lumea folclorului românesc - Ionel Budișteanu
Ionel Budișteanu - s-a născut în data de 8 octombrie 1919 Este, fără îndoială, numele principal pe care merită să îl pomenim în această zi aniversară. Ionel Budișteanu (n. 8 octombrie 1919, Budești, România – d. 30 octombrie 1991, București, România) a fost un reputat violonist, dirijor și aranjor muzical român, deseori numit „lordul muzicii populare românești”.
S-a născut la data de 8 octombrie 1919, într-o familie de muzicanți vestiți din comuna Budești, județul Ilfov. De le denumirea comunei și-a luat numele de „Budișteanu”. Tatăl său, Vasile Budișteanu, a cântat la țambal în diverse formații bucureștene, fiind cooptat ulterior în orchestra lui Grigoraș Dinicu, participând la Expozițiile Universale de la Paris (1937) și New York (1939).[3] Adevăratul său nume era Naie Ion Voicu. A fost vărul violonistului Ion Voicu.
Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București (1933-1936), avându-i profesori pe Vasile Filip (vioară), Victor Gheorghiu și Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Constantin Brăiloiu (folclor și istoria muzicii), Mihail Andricu (muzica de cameră). Neputând să frecventeze cursurile cu regularitate se transferă la Conservatorul particular de muzică „Pro Arte” din București (1936-1937), unde l-a avut ca profesor pe Alexandru Theodorescu, concert-maestru al Filarmonicii. Deși a concertat la Sala Dalles cu Orchestra „Pro Arte” (1938) când a executat Concertul în Mi major pentru vioară și orchestră de J.S. Bach, totuși Budișteanu a abandonat muzica clasică, îndreptându-se către muzica populară.
În perioada 1940-1946 este violonist în orchestra lui Victor Predescu (care concerta la Radio România) și cea a lui Petrică Moțoi din București. Devine mai apoi violonist-solist în Orchestra Ansamblului „Banu Mărăcine” din București între 1946-1947. În 1947 devine violonist-solist al Orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București, iar din 1950 dirijorul acesteia conducând orchestra în paralel cu Nicu Stănescu până în 1970, timp de aproape două decenii.
Urmează după două turnee la Festivalurile Internaționale ale Tineretului de la Varșovia (1955) și Moscova (1957), unde a repurtat succese excepționale (care i-au adus titlul de „Artist emerit”). Budișteanu a preluat conducerea unor formații de muzică populară (alcătuită din cele mai bune elemente din București). A început turneele în Grecia, Statele Unite (aici a condus Ansamblul denumit „Rapsodia română” în 1962), Franța, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Israel (formația s-a numit „Miorița”), Algeria și Maroc. Între 1970-1991 este dirijorul Orchestrei „Rapsodia română” din București, susținând turnee în Polonia, Franța, URSS, Cipru, Grecia, Bulgaria, Statele Unite, Mexic, Japonia, Israel, Egipt, Argentina, Brazilia, Anglia, China, Mongolia, Spania, Italia, Elveția, Suedia, Finlanda, Norvegia, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Turcia, Ceylon, India, Birmania, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Danemarca.
Sub bagheta sa au evoluat importanți cântăreți și instrumentiști de muzică populară (Maria Lătărețu, Ioana Radu, Angela Moldovan, Ion Luican, Emil Gavriș, Nicolae Crăciunescu, Ilie Udilă, Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Ilie Alecu, Aurel Ioniță, Constantin Pârvu, Radu Simion, Damian Luca, Iliuță Rudăreanu, Traian Lăscuț Făgărășanu, Constantin Cocriș etc.).
Arta lui Ionel Budișteanu s-a bazat pe o temeinică stăpânire a stilurilor populare caracteristice diverselor zone folclorice pe care le-a abordat, pe sobrietatea discursului său muzical, pe spontaneitatea și vivacitatea temperamentului său arzător, pe tehnica impecabilă a instrumentului ce l-a impus ca un mare virtuoz alături de Nicu Buică, Grigoraș Dinicu, Victor Predescu.
