Se vorbește adesea despre existența unui complex de inferioritate sau de minorat săpat adânc în conștiința românească. Unul dintre motivele acestei situații este mentalitatea oii mioritice sau a celei care își urmează turma fără prea multă conștiință de sine. Sursa blamată pentru această stare de fapt este folclorul național, care ne-a făcut părtași fără voie, prin intermediul experienței noastre școlare, la exaltarea meritelor și a năravurilor oii naționale. Mai mult decât atât, e „folclor” tot ceea ce nu aparține cunoașterii raționale, tot ce e zvon nefondat, instinct paseist, atitudine umilitoare.
La o privire generală asupra modului în care cultura populară pătrunde în discursul public, se constată o serioasă lipsă de convergență între acțiuni publice de promovare a unor idei sau produse folclorice (când acestea devin eficiente din punct de vedere economic sau politic) și altele de lepădare grăbită de anacronisme și idilism anost, mai precis între a te bate cu pumnul în piept că ești neaoș și a-ți turna cenușă în cap că nu ești occidental.
Pe lista scurtă a domeniilor de cunoaștere pentru care declararea expertizei nu face necesară o instrucție specială, ci e de ajuns conviețuirea îndelungată cu fenomenul în discuție (chiar dacă inerent superficială și parțială), – pe care tronează fotbalul și politica, se adaugă și folclorul. Această prejudecată a fost probabil încurajată de complicata istorie a influențelor sămănătoriste, pașoptiste și naționalist-socialiste asupra diverselor instrumente culturale susceptibile de a sprijini interesele de moment ale unui regim sau altul. Din păcate, această deprindere hrănită prea mult din colportarea unor prejudecăți și idei doar pe jumătate înțelese de opinia publică a condus la crearea unui automatism mental care ne face să asociem „folclorul” cu muzica de petrecere promovată de către așa-zișii „interpreți de folclor”, eventual cu câteva imagini agro-turistice și cu specialități gastronomice.
Studierea folclorului nu echivalează cu introducerea în mintea elevilor a unui nou cumul de teorii, referate, idei primite de-a gata, ci înseamnă a-i ajuta să construiască ei înșiși, din informațiile pe care le acumulează din jurul lor, care există deja în identitatea lor pe cale de fundamentare, semnificații, opinii. Ajungem astfel la faimoasa teorie a educației prin experiență propusă de John Dewey. Copiii din mediul rural nu ar trebui să vină la școală cu sentimentul că, pentru a se integra în educația formală, le sunt necesari pași premergători de epurare a bagajului de obișnuințe primitive cu care au venit de acasă. O astfel de strategie ar produce o ruptură nedorită, un blocaj psihologic, și i-ar îndepărta pentru totdeauna de la colaborarea eficientă cu catedra. Din contră, ei ar trebui tratați ca participanți activi și prețioși la configurarea în dialog a identității generației lor.