Ioana Bozga a scos o carte de bucate italiene

Ioana Bozga este o cântăreaţă de muzică populară din judeţul Braşov. Şi-a împlinit visul de a cânta oamenilor pe o scenă în partea a doua a vieţii. „Dacă eu nu aş cânta astăzi nu aş exista/Orice greu eu am avut/Am cântat şi mi-o trecut“, mărturiseşte ea într-un cântec pe care l-a compus. „Tătuca îşi dorea foarte mult ca eu să fiu cântăreaţă, să mă vadă la televizor, să mă audă la radio“, spune Ioana Bozga, o interpretă de muzică populară din judeţul Braşov. Recent a lansat o piesă de muzică populară despre un stomatolog, piesa devenind virală pe reţelele sociale. A crescut într-o casă din Moisei, Maramureş, la poalele Pietrosului, în apropierea râului Vişeu. „Tătuca îmi spunea: aşa mi-aş dori ca măcar tu, dintre toţi copii mei (n. r. patru fraţi; Ioana Bozga era cea mai mică) – niciunul dintre ei n-a mers pe folclor, – să cânţi“, povesteşte Ioana. Amintirea lui cântând doinele lui Achim Nica e una tare dragă: „Îmi aduc aminte cât de frumos doinea“. Iar visul i s-a împlinit în partea a doua a vieţii, când copiii îi sunt mari, deşi departe de casă – unul în Irlanda, iar altul în Italia. Din Moisei în Vâlcea şi apoi la Braşov Avea vreo 15 ani, tocmai terminase a VIII-a, iar tatăl a luat-o cu el în Voineasa, o pitorească comună din judeţul Vâlcea, unde mai mulţi maramureşeni veniseră la prelucrat lemnul. Îi făcea foile de transport lemnul, îl ajuta la muncă până când sora cea mare a venit şi a luat-o la Braşov, la şcoală. „Eram un băieţoi. Când era şedinţa cu părinţii, tatei îi ziceau: învaţă foarte bine, dar avem o problemă cu ea – bate toţi băieţii în clasă!“, povesteşte Ioana. S-a înscris în ansamblul Chindia de la Electroprecizia, o companie producătoare de motoare şi generatoare electrice din Săcele, Braşov. Acolo a debutat, prin 76. „Era un instructor şi, din păcate, aşa se întâmplă peste tot, care pretindea de la noi să ne culcăm cu el ca să avansăm. Nu am acceptat şi eram în umbră“, afirmă cântăreaţa. A continuat colaborarea cu ansamblul, a făcut liceul tot la Braşov şi tot acolo s-a şi stabilit. S-a angajat ca lăcătuş montator la Electroprecizia, apoi s-a căsătorit, au venit pe lume copii şi a fost nevoită să renunţe la muzică. Mai cânta pe la nunţi, petreceri. Vreo 30 de ani nu a mai urcat pe o scenă. „Tot timpul mi-am dorit să cânt. Mă uitam la televizor şi mă rugam la Dumnezeu şi spuneam: Doamne, măcar de la jumătatea vieţii încolo ajută-mă şi să fiu acolo, sus, pe scenă, să îmi cânt cântecele“, mărturiseşte interpreta.

Sursa

Cele mai interesante tradiţii româneşti: „boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare

Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Şi totuşi… Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă – dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.

Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

sursa

Traditii

Se vorbește adesea despre existența unui complex de inferioritate sau de minorat săpat adânc în conștiința românească. Unul dintre motivele acestei situații este mentalitatea oii mioritice sau a celei care își urmează turma fără prea multă conștiință de sine. Sursa blamată pentru această stare de fapt este folclorul național, care ne-a făcut părtași fără voie, prin intermediul experienței noastre școlare, la exaltarea meritelor și a năravurilor oii naționale. Mai mult decât atât, e „folclor” tot ceea ce nu aparține cunoașterii raționale, tot ce e zvon nefondat, instinct paseist, atitudine umilitoare.

La o privire generală asupra modului în care cultura populară pătrunde în discursul public, se constată o serioasă lipsă de convergență între acțiuni publice de promovare a unor idei sau produse folclorice (când acestea devin eficiente din punct de vedere economic sau politic) și altele de lepădare grăbită de anacronisme și idilism anost, mai precis între a te bate cu pumnul în piept că ești neaoș și a-ți turna cenușă în cap că nu ești occidental.

Pe lista scurtă a domeniilor de cunoaștere pentru care declararea expertizei nu face necesară o instrucție specială, ci e de ajuns conviețuirea îndelungată cu fenomenul în discuție (chiar dacă inerent superficială și parțială), – pe care tronează fotbalul și politica, se adaugă și folclorul. Această prejudecată a fost probabil încurajată de complicata istorie a influențelor sămănătoriste, pașoptiste și naționalist-socialiste asupra diverselor instrumente culturale susceptibile de a sprijini interesele de moment ale unui regim sau altul. Din păcate, această deprindere hrănită prea mult din colportarea unor prejudecăți și idei doar pe jumătate înțelese de opinia publică a condus la crearea unui automatism mental care ne face să asociem „folclorul” cu muzica de petrecere promovată de către așa-zișii „interpreți de folclor”, eventual cu câteva imagini agro-turistice și cu specialități gastronomice.

Studierea folclorului nu echivalează cu introducerea în mintea elevilor a unui nou cumul de teorii, referate, idei primite de-a gata, ci înseamnă a-i ajuta să construiască ei înșiși, din informațiile pe care le acumulează din jurul lor, care există deja în identitatea lor pe cale de fundamentare, semnificații, opinii. Ajungem astfel la faimoasa teorie a educației prin experiență propusă de John Dewey. Copiii din mediul rural nu ar trebui să vină la școală cu sentimentul că, pentru a se integra în educația formală, le sunt necesari pași premergători de epurare a bagajului de obișnuințe primitive cu care au venit de acasă. O astfel de strategie ar produce o ruptură nedorită, un blocaj psihologic, și i-ar îndepărta pentru totdeauna de la colaborarea eficientă cu catedra. Din contră, ei ar trebui tratați ca participanți activi și prețioși la configurarea în dialog a identității generației lor.

Valahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre

P roblematica comunităţilor străvechi româneşti din Cehia şi Slovacia este, sau ar trebui să fie, una arzătoare pentru autorităţile de la Bucureşti şi nu numai pentru ele, ci şi pentru noi, românii de rând, care nu ştim mai nimic despre existenţa acestor oameni. Românii, sau mai bine zis, valahii din regiunea Moraviei reprezintă cu siguranţă cele mai misterioase comunităţi de români din afara graniţelor ţării. Până şi de gorali (românii din Carpaţi Poloniei) s-a scris şi s-a vorbit mai mult. Probabil din aceste motive, şi nu numai, românii din Moravia au fost astăzi aproape complet slavizaţi. Limba lor din prezent mai conţine doar câteva cuvinte neaoş româneşti. Cu toate acestea, tradiţiile şi mai ales conştiinţa lor etnică au rămas neatinse de depărtarea de ţară. Probabil, pe viitor, ei vor renaşte naţional şi cultural. Iar de acest lucru suntem respnsabili noi, cu toţii!